Nebunia in indivizi este ceva rar, insa in grupuri este regula 

 

Titlul este inspirat dintr-un citat de Nietzsche, un om despre a carui sanatate mintala s-au ridicat semne de intrebare, desi geniul nu i-a fost pus niciodata la indoiala. Am intalnit un concept interesant, probabil cunoscut unora dintre voi, care afirma ca nebunia este un concept legal si nu un termen medical/psihiatric; si, in ciuda faptului ca este doar un termen legal, nu inseamna ca cineva nu este bolnav (citat din filmul 88 de minute, in care Jack Gramm, jucat de Al Pacino, este un profesor de psihologie care incearca sa prinda un criminal inteligent). Filmul, de altfel, este o porcarie, dar Pacino este, ca de obicei, un mare histrion.

 

Mai mult decat atat, personajul a mers mai departe si a zis ca distinctia legala dintre nebunie si sanatate mintala o face liberul arbitru. Ma intreb ce ar fi zis Libet despre aceasta afirmatie, dar probabil scenaristul nu a auzit de Libet.

 

Logic, pentru un fatalist convins, care respinge conceptul de liber-arbitru si pretinde ca destinul ii este prescris de o putere superioara nu exista o asemenea distinctie. In consecinta, o asemenea persoana nu poate fi considerata responsabila pentru actele sale. Nu in cadrul definitiilor legale actuale.

 

Asadar, cine decide daca o persoana este nebuna sau nu? Cine decide normalitatea unei situatii sau a unui comportament? Daca raspunsul vostru la aceste intrebari a fost psihiatrii/psihologii, se pare ca ati gresit. 

 

Valorile noastre culturale, in special ce consideram normal, determina si sunt determinate de felul in care societatea isi exercita controlul. Asadar, Cine este considerat bolnav mintal? Cine stabileste asta? Cu ce drept? Intrebari pertinente pe care ar trebui sa ni le punem, nu numai ca psihologi, dar ca cetateni ai societatii.

 

Doi profesori de filosofie americani, Tom Cathcart si Daniel Klein au scris intr-o cartulie haioasa (Platon si ornitorincul intra intr-un bar) o explicatie a adevarului relativ. Chuang Tzu s-a trezit intr-o zi, dupa ce visase ca era un fluture. Sau, s-a intrebat pe buna dreptate Chuang Tzu, poate ca era de fapt un fluture care visase ca era Chuang Tzu.

 

A fost Chuang Tzu nebun? La vremea respectiva poate ca nu, dar conform definitiilor stricte ale normalitatii societale din ziua de azi, probabil. Acum ni se pare doar un intelept care vorbea in dodii, iar noi ne straduim ca snobii, care cad intr-un extaz ignorant in fata unei tampenii estetice, sa deslusim sensurile metalimbajului lui abscons.

 

Benjamin Franklin a definit nebunia ca facand acelasi lucru, mereu si mereu, insa asteptand rezultate diferite de fiecare data. Hm, din perspectiva asta, cu totii suntem putin nebuni. 

 

Termenul de nebunie, pe de alta parte nu mai este folosit in tagma de specialitate decat la vreun congres psihiatric unde fac cu totii glume despre chestia asta. Stim cu totii ca bancurile cu psihiatri sunt cele mai tari.

 

Ce este nebunia? Tulburare bipolara, nebunie, manie, dementa, toate violeaza un set de norme, si nu neaparat de sanatate. Sa fie oare nebunia adusa la zi in mod convenabil din punct de vedere social? Ce era considerat normal acum 500 sau 1000 de ani sa fi incetat sa fie catalogat asa? Au fost cuvintele lui Diogene cautate cu sete de contemporanii sai, sau i s-a sugerat sa ia niste tranchilizante sau sa fie internat la Balanceanca Mall pentru ca traia in fundul gol intr-un butoi si manca exclusiv ceapa?

 

A fost sensibilitatea noastra sociala exacerbata pana in punctul unde o consideram o violare a normelor daca ne intalnim cu un bipolar? (nu, nu este un urs provenit de la ambii poli). Suna putin paradoxal, dar pe de o parte, sensibilitatea noastra morala a crescut, iar pe de alta, defensa noastra emotionala s-a intarit. Este asadar normalitatea echivalentul medianei?

 

Emil Cioran spunea ca divagatiile unui nebun sunt absurde doar raportate la situatia lui, dar nu raportate la delirul lui. Are sens afirmatia asta, nu-i asa?

 

Dictionarele definesc nebunia ca violari ale normelor sociale, comportamentale sau de expectanta. Daca suntem sub nivelul asteptarilor? Daca dezamagim societatea? Ce ni se intampla?

 

Fara indoiala, crima este un tip extrem de dezamagire sociala, dar nu este in mod egal dezamagitor daca ne taiem venele, luam droguri, ne bem mintile, citim horoscopul si credem prosteste in constelatii care nu au nici in clin si nici in maneca cu ce ni se intampla in ziua respectiva sau peste un an, daca avem viziuni sau facem vizite astrale la domiciliu?

 

Nu este un psihic, care pretinde ca vede fantome, sau citeste in palme, flacari mov, zat de cafea sau mercur (si, in mod ironic, este platit pentru asta), deranjat mintal (asta in cazul in care nu este sarlatan)? Nu? Pai, de ce? Ah, pentru ca psihicul ne dicteaza ce vrem sa auzim si cel care isi taie venele langa noi, nu? Ambii (si taietorul de vene si sarlatanul) violeaza normele sociale, corect? Deci nu putem avea standarde duble, punandu-l pe unul pe medicatie si pe celalalt nu. Cine e autoritatea in materie de sanatate mintala? Cine detine etalonul? 

 

Revenind, daca normalitatea echivaleaza cu fiind adecvat, ce se intampla cu cei care nu se potrivesc in matricea adecvarii? La ce se asteapta societatea de la noi?

 

Simplu, un exemplu de expectanta sociala si norma ar fi datul mainilor dupa un meci. Nu, nu este OK sa iti arati sentimentele de invins si ura fata de invingator, societatea se asteapta de la tine sa mergi impotriva sentimentelor tale naturale si sa accepti infrangerea.

 

Au existat si zile in istoria omenirii in care viziunile si divinatia erau apreciate de catre cei intelepti. In Grecia sau Roma Antica, asemenea tehnici erau adulate de filosofi si demos in egala masura. Cuvintele intelepte cu aure tainice de mister erau pe post de raspunsuri cu intelesuri ascunse. Ca si bibliomantia, unde fiecare text deschis intamplator (asa zisul citit al Scripturii, bunaoara), are un inteles pentru cel care il citeste, acele cuvinte aveau sens pentru antici. Si pentru unii contemporani.

 

In disperarea noastra sa gasim raspunsuri, suntem  gata sa credem si sa dam sens oricarui simbol care pana ieri nu ne-a zis nimic, placutelor de inmatriculare de la masini, icoanelor, fetelor de pe feliile de paine prajita, craterelor de pe luna si zeilor obscuri. De ce atata sete de sens? Pentru ca avem nevoie de ordine si gasirea unui sens extern ne aliniaza intern.

 

In aceste cazuri, normalitatea poate fi definita ca ceea ce exista sub ochii tai (asa mi s-a spus cand am intrebat ce este real: acest scaun este real). Acum, problema care se ridica este ca filosofii, de pilda, o sa sara imediat la gatul tau normalist si o sa iti bage aschia indoielii sub unghiile tale reale spunandu-ti: inceteaza sa mai crezi ce iti zic altii, adevarul nu poate fi cunoscut prin simturi (vizual in cazul de fata) ci numai prin ratiune. OK, cum rationam existenta scaunului? Tortionarul din Cel mai iubit dintre pamanteni i-a cerut lui Petrini (prof de filosofie) sa ii zica o propozitie, ceva din filosofie. Petrini i-a zis, gandesc, deci exist. Cum, ba, - a continuat militianul de la ocna unde era inchis proful- adica, scaunul asta, daca nu gandeste, nu exista? Rationamentul militianului era bun. Logic vorbind.

 

Deci, dubito, ergo cogito, cogito ergo sum. Asadar dubito, ergo sum, corect? Poti insa dezbate pe marginea acestei inferente intr-un tribunal, sa zicem, ca victima unei crime la care tocmai ai fost martor, nu e reala? Ce este real? George Berkeley se juca de-a avocatul diavolului, motivand ca si corpul fizic nu este decat un obiect mental, care are extindere in spatiul unui camp vizual. Cum aplicam teoriile noastre, care acompaniaza ceaiul de la ora 5 si cornuletele cu rahat, cand trebuie sa vorbim despre conceptele alunecoase ale nebuniei cu atat mai mult cu cat realitatea este un construct subiectiv?