Cat de reale sunt amintirile noastre?

 

Prin anii 80, numarul ridicat de adulti care descopereau in urma regresiei ca fusesera abuzati sexual, era ridicol de mare, dand impresia ca traiam in societati dominate de pedofili. Fara doar si poate, molestatori de copii exista, dupa cum exista si posibilitatea reprimarii unui eveniment traumatic. Intrebarea care se ridica insa este: cat de siguri pot fi oamenii ca amintirile lor nu sunt false, implantate sau reconstruite? 

 

Pentru ca memoria este inca unul dintre aspectele cognitive ale creierul despre care nu se cunosc prea multe, sunt si tari, cu un sistem legal mai rezonabil care nu accepta simplele marturii sau amintirile reprimate si recuperate, ca probe in instanta. Dar daca amintirile sunt inexacte, de unde vin ele si de ce oamenii le accepta ca fiind reale? Cum se face ca unii oameni chiar ajung sa creada ca sunt rapiti de extraterestrii ba chiar sa aiba amintiri detaliate cu experimentele facute pe ei?

 

Studiile lui Elizabeth Loftus, asupra depozitiilor martorilor, demonstreaza ca memoria este remarcabil de sugestibila. Daca intrebati martorii care au vazut o scena a crimei sa descrie semnul de STOP din imagine, multi si-l vor aminti, desi nu a fost niciodata vreun semn STOP. Loftus este preocupata de felul in care amintirile martorilor pot fi manipulate, in mod deliberat, de dezinformare. In cazuri extreme, aceasta poate duce la amintiri complet false ale unui eveniment care, de fapt, nu a avut loc. Unul dintre cazurile faimoase ale lui Loftus studiaza felul in care sunt puse intrebarile martorilor, in timpul proceselor. Intr-un studiu, unor studenti le-a fost aratat un accident de masina, apoi au fost intrebati despre accident. Cei care au fost intrebati cat de repede credeti ca mergeau masinile care tocmai s-au izbit una de cealalta? au raspuns cu aproximativ 62 km/h, in timp ce cei care au fost intrebati cu cat mergeau masinile care au intrat in contact una cu cealalta? au raspuns cu 50 km/h. Un simplu cuvant, precum izbit in loc de contact, poate schimba raspunsul celui intrebat. Acest fapt arata ca amintirile noastre nu sunt atat de exacte pe cat credem noi ca sunt. Faptul ca memoria este intr-o anumita masura confabulatie are implicatii foarte serioase in marturiile martorilor, mai ales in timpul proceselor, pentru ca daca sunt nesigure, atunci validitatea condamnarilor penale ramane o intrebare deschisa. Cum putem trimite un om la inchisoare, pe baza unor marturii daca nu putem fi 100% siguri ca acela este adevarul?

 

Dupa cum confabuleaza trecutul, creierul isi inchipuie si evenimente care inca nu s-au intamplat. Acest proces de anticipare a unui eveniment, care inca nu s-a petrecut, implica probabil experiente trecute pentru a genera o simulare a unui eveniment viitor.

 

Se poate vorbi si despre avantajul uitarii? Se pare ca da. Avantajul uitarii apare din faptul ca elibereaza creierul de a angaja sistemele de rezolutie si detectie. Desi uitarea poate fi frustranta, memoria poate fi adaptativa deoarece uitarea confera procesare neuronala benefica. Rezultatele descriu asocierile memoriei ca pe o lupta darwiniana, in care acele asocieri care sunt de succes, in sensul in care sunt folosite mai frecvent, persista in detrimentul rivalilor uitati. Astfel, gandirea episodului viitor este in intregime dependenta de memoria reconstituita. Evenimentele viitoare nu sunt tocmai replici ale evenimentelor din trecut, unde un sistem de memorie a stocat pur si simplu niste fisiere si care nu ar fi indeajuns pentru a simula evenimente viitoare. Un sistem construit pe principii constructive poate fi o unealta mai buna pentru acest job: poate desena elemente ale trecutului si le poate extrage, recombina si reansambla in evenimente imaginare care nu s-au intamplat exact in acea forma. Asemenea sistem va produce ocazional erori de memorie, dar si ofera o flexibilitate considerabila.

 

Suntem mincinosi atunci cand insistam ca anumite lucruri din trecut chiar s-au petrecut, desi ele nu au avut loc? Probabil ca nu. Insa trebuie avut in vedere faptul ca toti suntem capabili de a ne distorsiona trecutul. 

 

De ce anumite experiente dispar fara urma din memoria noastra? De ce ne reamintim experiente neplacute, in loc sa le uitam? Si ce putem face ca sa prevenim, evitam si minimalizam problemele cauzate de sistemul memoriei? Din nefericire, desi s-a scris abundent pe tema memoriei si a uitarii, nu s-a ajuns inca la un compromis cu privire la distorsiunile memoriei. De ce nu putem fi siguri ca ce ne amintim e corect?

 

Expertii cad de acord ca nu s-a dovedit stiintific ca amintirile reprimate pot fi verificabile, deci nu se pot acuza si condamna oameni pe baza lor. Nu exista inca un consens in aceasta privinta, si cei mai multi opineaza ca, desi nu se poate diferentia intre o amintire reprimata si o pseudoamintire, reamintirea unei astfel de memorii reprimate este un eveniment la fel de rar ca o lebada neagra. Mecanismul prin care care se pot intampla aceste fenomene nu este bine inteles la ora actuala si fara dovezi este greu de distins intre o amintire reala si una falsa.